Cantacuzino…

Am o poveste de spus. Rontai nervos dintr-un Twix, resimtind o durere in maxilare, rememorand cu ceva durere fizica dar cu o satisfactie enorma o alta zi de Sambata reusita. Sau o dimineata de Duminica.

Dar inceputul povestii mele incepe cu o seara confuza de vineri. In ultimul timp lucrurile se misca conform unor parametrii necunoscuti. In ultimul timp am prieten. Dar asta este o poveste pe care nu sunt inca dispusa sa o impart.

Asa cum spuneam, in seara de vineri, in ultima ora de munca, programul meu jongla intre doua extreme: Apasu’ cu colegii… sau Fratelli cu prietenul si inca cativa. A fost o batalie stransa, dar vestea ca in Apasu’ se pregatea un seara de Jam Session a zguduit balanta in favoarea Fratelli. Oi fi eu simpatizant rock, dar gradul de toleranta este totusi limitat.

Insa seara nu s-a remarcat prin acest eveniment… Nici macar faptul ca prietenul meu a stat antrenat in mijlocul clubului purtand o discutie business si facand schimb de carti de vizita cu alti pasionati nu m-a marcat peste masura (Long Island si gata). Vineri seara si-a croit loc in capsorul meu ideea unui party ceva mai inaccesibil. La Busteni. Intr-un castel. Puteam oare sa ignor/alung acest gand?

Ok. Raspunsul a fost scurt. NU. Eu, Cristina si masina mea chioara de-un ochi. Noi doua si cei 130 de km. Inceput cu nabadai, certuri cu vecini la Cristina, continuate de alte certuri cu alti vecini la mine… masina blocata, si un flash ce a trecut involuntar prin fata ochilor, o imagine cu o Elena sorbind dintr-o Cola si testand capacitatea de a indesa cat mai mult popcorn in gura, intr-o seara de Sambata, in casa, in fata unui film… imobilizata prin bunavointa vecinilor ofensati de o ora de parcat necorespunzator.

Dar am scapat. Si am strigat: “Victorie!”. S-a mai asezat o piesa din puzzle… Dupa un drum invaluit de noapte si de ceata, dupa o verificare amanuntita a Politiei Rutiere la intrarea in Ploiesti (ca deh, am ratat centura…), am ajuns intr-un final si in Busteni. Ne-a lovit simultan ideea ca noi nu prea stim unde este acest castel Cantacuzino… asa ca lucrul natural de facut in continuare a fost sa oprim cu prima ocazie sa intrebam dintre “locals”. Adica, un chiosc cu program non-stop. Cristina nu a apucat sa miste buzele, sa formuleze o propozitie, sa adreseze o intrebare, intrucat era deja ora 1 a.m cand am intrat noi in Busteni, iar baiatul de la chiosc deja zambea complice, si a rostit explicatia scurta si optimizata pe baza careia am reusit sa ajungem fara greseala la poarta castelului.

O noapte prelungita de muzica si dans, in decoruri inedite, accente brancovenesti evidentiate de lasere verzi, pupitrul de DJ contrastand cu tablourile domnitorilor de pe peretii inalti, podelele de lemn scartaind sub greutatea adunata a oamenilor veniti din Brasov, Bucuresti, Targoviste and… who knows . Anul a inceput bine. Super petrecere!