It’s Sunday, it’s Sunday :)

Sunt unele dimineti in care pur si simplu stii ca va urma o zi minunata. Primul semn este rasaritul: ce poate fi mai revigorant decat un soare sangeriu care mai toceste din incisivii cu care ma insfaca frigul dimineata. Tot -15 grade sunt, dar macar pot sa ma hlizesc la un soare timid.

Inca o zi de munca.

Observatii din trafic:
- as vrea ca in fiecare zi sa pot zbura printr-un oras inghetat. E ideal sa nu imparti bulevardele marelui oras, sa alergi solitar fara a fi restrictionat de blocaje interminabile…
- imi place sa intalnesc canalizari aburinde, sa disturb calmul acestora, sa deranjez imaginea lui calma;
- imi place sa stau la stop si sa mai surprind cate un ratacit la orele diminetii, asteptand rabdator schimbarea culorii semaforului din rosu in verde. Oamenii sunt niste povesti ce merita privite/citite.
- detest stolurile de ciori dinspre Pipera-Tunari… ma infricoseaza. Roiesc deasupra mea, asteptand parca sa cobor din masina, planuindu-si parca atacul.

It got me thinking.

whine less, breathe more
talk less, say more
hate less, love more
and all good things will be yours

Am dat iarasi peste aceste cateva cuvinte. Nu stiu ce sa zic de ultimele linii… insa cu primele 3 sunt de acord.

Cantacuzino…

Am o poveste de spus. Rontai nervos dintr-un Twix, resimtind o durere in maxilare, rememorand cu ceva durere fizica dar cu o satisfactie enorma o alta zi de Sambata reusita. Sau o dimineata de Duminica.

Dar inceputul povestii mele incepe cu o seara confuza de vineri. In ultimul timp lucrurile se misca conform unor parametrii necunoscuti. In ultimul timp am prieten. Dar asta este o poveste pe care nu sunt inca dispusa sa o impart.

Asa cum spuneam, in seara de vineri, in ultima ora de munca, programul meu jongla intre doua extreme: Apasu’ cu colegii… sau Fratelli cu prietenul si inca cativa. A fost o batalie stransa, dar vestea ca in Apasu’ se pregatea un seara de Jam Session a zguduit balanta in favoarea Fratelli. Oi fi eu simpatizant rock, dar gradul de toleranta este totusi limitat.

Insa seara nu s-a remarcat prin acest eveniment… Nici macar faptul ca prietenul meu a stat antrenat in mijlocul clubului purtand o discutie business si facand schimb de carti de vizita cu alti pasionati nu m-a marcat peste masura (Long Island si gata). Vineri seara si-a croit loc in capsorul meu ideea unui party ceva mai inaccesibil. La Busteni. Intr-un castel. Puteam oare sa ignor/alung acest gand?

Ok. Raspunsul a fost scurt. NU. Eu, Cristina si masina mea chioara de-un ochi. Noi doua si cei 130 de km. Inceput cu nabadai, certuri cu vecini la Cristina, continuate de alte certuri cu alti vecini la mine… masina blocata, si un flash ce a trecut involuntar prin fata ochilor, o imagine cu o Elena sorbind dintr-o Cola si testand capacitatea de a indesa cat mai mult popcorn in gura, intr-o seara de Sambata, in casa, in fata unui film… imobilizata prin bunavointa vecinilor ofensati de o ora de parcat necorespunzator.

Dar am scapat. Si am strigat: “Victorie!”. S-a mai asezat o piesa din puzzle… Dupa un drum invaluit de noapte si de ceata, dupa o verificare amanuntita a Politiei Rutiere la intrarea in Ploiesti (ca deh, am ratat centura…), am ajuns intr-un final si in Busteni. Ne-a lovit simultan ideea ca noi nu prea stim unde este acest castel Cantacuzino… asa ca lucrul natural de facut in continuare a fost sa oprim cu prima ocazie sa intrebam dintre “locals”. Adica, un chiosc cu program non-stop. Cristina nu a apucat sa miste buzele, sa formuleze o propozitie, sa adreseze o intrebare, intrucat era deja ora 1 a.m cand am intrat noi in Busteni, iar baiatul de la chiosc deja zambea complice, si a rostit explicatia scurta si optimizata pe baza careia am reusit sa ajungem fara greseala la poarta castelului.

O noapte prelungita de muzica si dans, in decoruri inedite, accente brancovenesti evidentiate de lasere verzi, pupitrul de DJ contrastand cu tablourile domnitorilor de pe peretii inalti, podelele de lemn scartaind sub greutatea adunata a oamenilor veniti din Brasov, Bucuresti, Targoviste and… who knows . Anul a inceput bine. Super petrecere!

Back to daily business

Dupa o zi de munca pot spune ca a trecut Revelionul. Mi-a trebui o mostra de realitate pentru a ajunge la concluzia asta.

Toata forfota si pregatirile premergatoare, condimentate de incertitudinea care a planat asupra acestui eveniment mi-au transformat ziua de 31 Decembrie intr-una reprezentativa pentru anul ce a trecut: plina de rasturnari de situatii, suprinzatoare, inedita. Mi-am luat la revedere de la 2009 de la balconul unui apartament din Romana, intr-o companie pestrita si amuzanta.

Am urmat cu sfintenie cliseul, asa ca prin fata ochilor s-a desfasurat un slide-show, retrospectiva a anului ce a trecut, si pentru prima oara dupa mult timp am zis WOW. Oare voi putea sa fac mai multe anul viitor?

Si ca sa nu cumva sa ma dezmint, mi-am stabilit target-uri inalte. Am cazut in capcana rezolutiilor de anul nou. “De la 1 nu mai…” Si de la 1 nu am mai fumat! Start agresiv, plasture. EPIC FAIL some would say. Recordul… 16 ore de viata de nefumator.

Revenind, anul 2009 a fost bun cu mine. Am incheiat cateva capitole importante din viata mea, si am facut loc altora, mi-am regasit prietena, m-am regasit pe mine.

In 2010 vreau sa invat mai mult, sa muncesc mai mult, sa calatoresc mai mult, sa ma distrez mai mult, sa iubesc mai mult.

Night Run. Craciun. Day Shift.

Warning! Long entry coming! Put your glasses on and start reading
S-o iau cu inceputu’.

24 Decembrie. Cea mai costisitoare vizita facuta la Carrefour. 10 milioane… si cosul nici macar nu era plin. Pe ce s-au cheltuit banii? Am incetat de mult in a-mi mai pune astfel de intrebari… nu de alta, dar imi incarca “procesorul” iar concluzia este incerta. Planul era bine facut. Masa cu familia de Bucuresti, bagaj, tura de noapte.

N-a fost asa, a trebuit sa “reconfigurez traseul” pentru a vedea un pom de Craciun care se anunta a fi ceva inedit. Si asa a fost…. pomul de Craciun bineinteles. Absolut INEDIT. Atat de mult mi-a placut pomul ala incat am intarziat 2 ore la munca. Nah… baietii m-au iertat.

Tura de noapte. Nu orice tura de noapte, ci chiar noaptea de Ajun. Jumatate de echipa era in parcarea de la etajul 1, inebunea cartierul de vile de vis-a-vis cu miresmele interzise ale unui gratar ad-hoc (teoretic eram inca in Post, nu?). Cealalta jumatate… monitoriza buna desfasurare a activitatii intelectuale:)).

Petrecerea  Munca am terminat-o ceva mai devreme, am plecat direct spre Constanta la 4:30 a.m. Ceea ce se anuntase ca fiind un drum rapid, scurt si la obiect, cu directia Constanta… a devenit in scurt timp una dintre cele mai chinuitoare calatorii. ABIS: ceata, ceata, somn, RedBull, tigari, FRIG, palme peste fata menite sa alunge somnul.

In stilul ei unic, primesc un telefon de la mama cand ma aflam deja in aproprierea locurilor in care am copilarit: ”Te astept cu cafeaua?”, la care raspunsul inevitabil: “Lapte cu miere, masaj si somn…asta e tot ce imi doresc.” Si asta am facut.

Dupa 4 ore de odihna incepe verva, pardon, Craciunul. Nu stiu cine a inventat regula ca trebuie sa fim murdari de sarbatori, insa mama a fost foarte suparata ca i-am ignorat sfaturile si am facut baie. Se pare ca gestul meu a jignit anumite forte.

Am facut brad, in timp ce sorbeam dintr-o cana de cafea, m-am impodobit intr-o maniera festiva, si am asteptat cu masa pusa familia si cele cateva perechi de fini. Mancare… ca la romani. Prea multa, cat sa o punem de-o indigestie. Bautura… tot ca la romani, ca sa se lase apoi cu dureri de cap. Dureri de cap care, daca stau bine sa ma gandesc, au fost inevitabile si daca tratam licoarea zeilor cu respectul cuvenit. Nu de alta, dar reprezentantii familiei sunt mandrii de capacitatea organismului lor de a procesa cantitati impresionante de alcool, mai ales in pragul sarbatorilor. Asa ca, impulsionati de elemente externe, antrenati in discutii inutile pe teme politice, acestia intra intr-o lume paralela in care se arunca in aer cu din ce in ce mai multi decibeli in speranta ca parerile lor se vor impune mai bine pe baza urletelor de nemasurat. Moment in care am considerat ca este cazul sa ma retrag

M-am urcat in masina si am condus spre prietena mea care probabil a lasat urme in fata portii asteptandu-ma, incercand si ea sa scape din aceeasi prinsoare a unei mese de Craciun prelungite peste limita noastra de toleranta. Am luat un pic pulsul Constantei, am gasit un loc nou, dragut, prietenos, unde puteai sta la un ceai de vorba, ascultand muzica buna, intr-o atmosfera prietenoasa pe care nu am mai reusit sa o regasesc in Constanta de ceva vreme : Hangout. Dar suficient cu lucrurile noi, nevoia noastra de a ne reconecta cu orasul copilariei a fost suficient de mare incat sa revedem unul din acele locuri, care cel putin mie, imi aduc aminte de anii nebuni ai liceului: Epava. Seara s-a incheiat devreme… a doua zi a continuat in acelasi stil: nepoti, mancare, bautura, cafea… fuga inapoi acasa.

A fost dragut, insa suficient. A fost suficient sa ma intrebe mama unde ma duc, cu cine, de ce, cand ma intorc, la ce ora, a fost ca o intoarcere temporara in timp, cand trebuia sa cer permisiunea pentru a iesi in oras, si sa tin monologuri lungi referitoare la rezultatele mele exceptionale la invatatura pentru a negocia o ora mai decenta de intoarcere acasa. E amuzant sa fii tratat, la orice varsta, ca acea adolescenta care odata a plecat in Bucuresti la facultate, e amuzant sa constati ca in viziunea parintilor vei fi mereu copilul lor, ca nu vor renunta niciodata sa te protejeze indiferent de varsta si de penibilul situatiei. E modul lor de a-si exprima afectiunea. Si pentru asta le multumesc.

Se pare ca Youtube-ul este totusi necrutator!

Se pare totusi ca escapada de acum cateva seri nu a fost ignorata de regizorii amatori, iar momentul a fost uploadat pentru vizionare direct pe Youtube. Admirati tragi-comedia formata din 3 parti.

Vizionare placuta!

Partea 1:

Partea 2:

Partea 3:

Panorama Bar Night, what a delight…

Dupa 13 ore de munca, ca intr-o oarecare zi de sambata, am fost luata pe sus din fata cladirii de birouri de catre amicul meu Tudor (si cand spun luata pe sus… ma refer la viteza anormala cu care am fost dusa acasa pentru a me pregati pentru o seara de distractie binemeritata: o viteza “corespunzator” adaptata conditiilor de drum – 100Km/H, in orasul ineficient curatat de miile de aut0speciale puse la dispozitie de catre primariile care se mandresc cu modul in care s-au pregatitit anul acesta de iarna), am ajuns in Bragadiru, m-am aranjat la “foc-automat”, timp in care el isi zguduia fericit iPhone-ul dadand buzz oamenilor pe mess.

Nu ma mai obosesc amintindu-mi modul inedit in care in mititel dar fioros Fiat 500 isi face loc de parcare acolo unde nici nu visezi. Puterea se pare ca sade in cauciucurile de iarna Michellin.

Bun… dupa ce am descoperit ce inseamna balansul, modul in care te joci cu treapta I si marsalierul pentru a-ti croi loc prin zapada (informatie foarte utila de altfel pentru soferita de mine care si-a parasit masina precum o mama denaturata isi arunca copilul la ghena… am procese masive de constiinta si cosmaruri cum ca masina mea va refuza sa mai porneasca cand intr-un final ma duc sa o recuperez din locul in care mi-a tintuit-o zapada), ajungem in oras, pentru o scurta vizita in noul bar Apasu, unde am baut o bere impreuna cu majoritatea colegilor de munca.

In jurul ore 12, deja eram nerabdatoare sa ajung la MNAC, unde ma astepta petrecerea pe care o asteptam de ceva zile bune. Panorama Bar Night @ MNAC. Dar iarna, viscolul si zapada s-au gandit ca o masina e un tribut prea mic de platiti. Asa ca Dj-itele mult asteptate au fost si ele cerute: au ramas tintuite undeva prin Budapesta, inzapezite in aeroport. Seara a fost OK, muzica draguta, evident pretul intrarii s-a injumatatit… Am dansat, socializat. Si cam atat.

In drum spre casa, “micutul” Tudor, mereu nemultumit de calitatea soferilor participanti la traficul nocturn, ingreunat de drumurile neprietenoase, s-a suparat, de la volanul micutului Fiat 500, pe un tanc de Jeep, prea precaut pentru gusturile lui, si a hotarat intr-o fractiune de secunda ca singura posibilitate e sa il depaseasca pe linia de tramvai! Dar vai! Cum iesi de pe Regina Maria, ca sa intrii pe Calea Rahova, zapada ascunde o surpriza: liniile de tramvai se transforma intr-o capcana… long story short: eu, Tudor si Fiat-ul am ramas intepeniti pe sinele de tramvai. Masinile treceau pe langa noi pe strada, incetineau, soferii radeau, altii se minunau. Noi… radeam! Haz de necaz? Nici macar… radeam ca doi tampiti de o situatie penibila ce avea sa devina si mai: asteptam linistiti masina de deszapezire sa vina sa ne scoata de pe sine, in schimb au venit  Pompierii, Antena 1, si alti curiosi ce filmau cu telefoanele isprava. Toata lumea se distra, si noi cu ei. “Si. acesta este noul tramvai 32?”, intreaba domnisoara blonda de la Antena 1, dar Tudor raspunde amuzat : “Nu… e prea mica masina!”. Off! Daca nu-mi era frig si somn, m-as fi distrat ceva mai tare!

Ma bucur totusi ca nu am fost suficient de interesanti pentru un material de stiri, desi am evitat cu stoicism focusul camerelor de filmat. Insa, as fi vrut sa stiu asta inainte de a o suna pe mama sa o anunt sa stea linistita in cazul in care apar la stiri. Acum crede ca am prieteni vitezomani si companie necorespunzatoare pentru o domnisoara. Tudore! This one is on you, boy!

Pomana Porcului

‘Neata. Ziua mea, bineinteles a inceput devreme. Chiar si Sambata;  totul tine de noroc. Norocul de a lucra sau nu in ziua respectiva, norocul de a pica sau nu pe tura intr-o Sambata. Acum cateva ore ziua mea incepea cu un crampei de lumina care se chinuia sa cucereasca noaptea. Cu capul sprijinit de fereastra, agatata cu ambele maini de o cana fierbinte de cafea, sorbeam din iarna de afara. Pentru ca da, de la caldura, ne putem bucura de casele invelite de alb, de felinarele firave si ineficiente care par a incalzi gerul… chiar si de stradutele inzapezite care mi-au tintuit masina in loc, care si-au revendicat tributul.

Revenind la noroc. Am norocul de a fi norocoasa. Azi dimineata nu am fost pieton, azi dimineata am avut un salvator, care m-a dus la munca. Care a venit sa ma ia de unde eram si sa ma duca la munca. Din alt colt al Bucurestiului, intr-o cu totul alta directie. Ii multumesc colegului meu care nu s-a indurat sa ma lase sa infrunt frigul, desi eram inarmata cu cea mai groasa geaca, caciula tipic comunista cu blanita si ghete demne de cucerit Everestul.

La munca se anunta liniste. Numai ca rutina a fost intrerupta cu inspiratie de un alt coleg, care, venit direct din provincie, direct de la casa parinteasca, s-a gandit sa ne surprinda si sa ne omeneasca, sa ne bucure cu o delicioasa pomana a porcului. 7 oameni, intreaga echipa a abandonat sarcinile jobului, ne-am adunat toti in jurul unui birou, in jurul unei oale cu carne delicioasa, in jurul unui platou improvizat dintr-un capac, care ne invita sa ne infigem dintii in soriciul lui Cici. Muraturi, mustar, carne, sorici, paine, Cola. Let this day begin.

Daca inchideam ochii, imi puteam imagina acele zile de iarna din curtea bunicilor, unde evenimentul avea loc afara, dupa un ritual bine stabilit de sacrificare a porcului in ajun. Numai ca noi am avut o pomana a porcului corporatista: intr-un openspace, la etajul unei cladiri dintr-un centru de afaceri, ne bucuram ca niste copii, mancand cu mana carne si sorici.

Cu limba scoasa salut GERUL… din casa :D

Azi dimineata am fost luata pe sus de zapada. Stateam cu spaima sorbindu-mi cafeaua, si incercand sa aman cat mai mult momentul in care voi da la schimb garsoniera prietenoasa si calduroasa a prietenei mele peee… viscolul de afara. Dar timpul a trecut, cafeaua s-a terminat, si cu un faras in mana m-am dus sa dezgrop masina de sub nameti.

Am incercat. Am luptat. Am capitulat. Am reusit performanta de a ma misca un metru, cat sa incurc straduta Sgt. Constantin Musat … ca apoi sa ma chinui sa parchez masina la loc (multumesc binefacatorului meu anonim), si sa redescopar vitregia de a fi pieton in conditii meteorologice nefavorabile. Am luat-o greoi la pas catre Bragadiru City. Dar am ajuns. Acum sunt acasa, cu un ceai de fructe imbogatit cu multa miere si lamaie, cu sosonii in picioare, o paturica moale pe umeri, tastand si aruncand din cand in cand un ochi pe geam. De aici, sunt ceva mai viteaza, scot limba la frig din caldura caminului meu.

Not in the Christmas Spirit…?

17 Decembrie. Incepe forfota. Poporul intra incet incet in acea bine-cunoscuta stare de frenezie. Forte sunt puse in miscare. Apar din ce in ce mai multe masini pe strada, la ore din ce in ce mai bizare. Brazi! Mici, mari, argintii, in ghiveci, frumosi, urati, bogati, scumpi, ieftini, legali, furati… in tara tuturor posibilitatilor… oferte pentru toate buzunarele. Managerii de magazine isi freaca mainile cu satisfactie anticipand castigurile ce vor fi generate printr-o exploatare bine gandita a firii umane. Asa cum zilele trecute, vulcanizarile au avut incasari record pe spinarea noastra, a tuturor celor nepregatiti pentru iarna cea capricioasa (si mai spunem ca primariile nu au fost pregatite pentru iarna, dar noi??! Noi cei care faceam cozi interminabile si programari la vulcanizare la 3 a.m., cum ne-am pregatit?).

Este perioada cadourilor, perioada in care cheltuim cat mai mult, sa demonstram cat mai bine cat de mult apreciem persoanele de langa noi. Este perioada in care cardul este golit la minute dupa ce salariul a fost primit.

Nu voi cumpara cadouri anul acesta. Si nu numai pentru ca salariul deja s-a dus pe o recidiva din mall (mi-am dat interdictie in acele locuri, e una din rezolutiile mele de Anul Nou, nu vreau sa mai cad prada masinariei de cheltuit bani), ci pentru ca tot ce vreau anul acesta de Sarbatori e sa fiu la masa cu familia. Doar noi, sa ne bucuram de un moment care si-a pierdut din semnificatie de-a lungul timpului, dar a luat valente noi si importante mai ales in aceasta era a individualizarii si ruperii de radacini. Anul acesta voi cinsti un singur pahar de vin cu tatal meu, si voi fi fericita ca este langa mine, voi sta la mama in brate si voi fi recunoscatoare ca o am, voi avea o discutie intelectuala si mai mult ca sigur in contradictoriu cu fratele meu, si voi sti ca si datorita lui lupt in permanenta sa ma autodepasesc.

Anul acesta va fi liniste .